ABC VIZUAL

„Descoperă trecutul, învață pentru viitor!”

1.3 Poza suveranului ca sursă istorică

Ludovic al XIV-lea, rege al Franței. Pictură de Hyacinthe Rigaud, ulei pe pânză (277×194 cm), c. 1700? Nu e clar: ce e anul 1700 sau altceva? — În: wikipedia.org

„Funcția de propagandă” a imaginilor poate fi demonstrată excelent de cunoscutul portret al lui Ludovic al XIV-lea, care nu lipsește in niciun manual modern. Este portretul unui conducător par excellence: pictorul Hyacinthe Rigaud, în această imagine,  a  scos în evidență pretenția absolutistă totală la putere, legitimată prin mandat divin și  prin tradiție. Tabloul este mai mare decât se atestă în  natură, (nu e clar ce se are în vedere aici!)  având o înălțime de aproape 3 metri și o lățime de 2 metri. Este creat, structurat  cu minuțiozitate; regele se află în centrul tabloului,  de parcă  ar fi un exponat. Mantia sa de încoronare, scaunul tronului din dreapta și măsuța cu coroana din stânga sunt legate prin modelul crinului ( crinul ca simbol al Bourbonilor). Nu se vede o cameră realistă, ci un decor de fundal, asemănător unei scene. Nimic în acest tablou nu este întâmplător,  orice detaliu are o semnificație.

Se pare că pictura lui Rigaud a fost atât de impresionantă,  încât a creat un precedent. Ludovic al XV-lea,  Ludovic al XVI-lea și Carol al X-lea au fost ei înșiși portretizați într-o manieră similară și, astfel, s-au plasat în mod conștient în tradiția marelui lor predecesor.

În secolul al XIX-lea, portretul unui suveran nu  mai  avea nicio valoare. Începând cu perioada Biedermeier, cel mai târziu, odată cu impresionismul, își pierde importanța ca gen de artă. Portretele de monarh, care au apărut, reflectă tulburările politice și sociale ale vremii. Schimbările pot fi observate în portretul împăratului Franz I al Austriei de Friedrich von Amerling, pictat în 1832. Amerling, un portretist popular la curtea vieneză, apelează la repertoriul portretelor de suveran absolutist în reprezentarea monarhului. Împăratul tronează, cu fața spre spectator, pe un platou ridicat pe trei trepte. Impresia sacrală se repetă în draperia care înconjoară scena. Alături de scară, coloana cu piedestalul său masiv apare ca un atribut arhitectural al puterii.

Splendida ținută regală a împăratului include mantia care lasă să se vadă picioarele, decorul bogat, inclusiv Ordinul Lână de Aur și însemnele puterii: coroana, sceptrul și sabia. Globul corespunzător se află pe o pernă, așezată pe o masă în dreapta împăratului. Spre deosebire de Ludovic al XIV-lea, al cărui chip devine o expresie semnificativă a statului, portretul lui Franz I este lipsit de expresii faciale de om de stat, fiind, mai degrabă, o expresie a caracterului personal. Gesturilor și posturii le lipsesc, de asemenea, tensiunea și dominanța lui Ludovic al XIV-lea. Cu toate acestea, portretul a fost foarte apreciat, deoarece  îi creează spectatorului impresia  nu doar  despre o personalitate politică, ci și  despre o înfățișare  personală a împăratului. Mistica domnitorului,  ce constituia simbolul  său divin, era pe cale de dispariție.

Friedrich von Amerling, Franz I. al Austriei — În: wikipedia.org

Împăratul Wilhelm al II-lea, pictură de Max Koner, ulei pe pânză, 1890, Max Kohner — În: wikipedia.org

De subliniat că nici în tabloul lui Wilhelm al II-lea, pictat de Max Koner, nu poate fi trecut cu vederea ceea ce a fost   împrumutat   de la Rigaud. Cu  toate acestea, pretenția similară de absolutism nu mai pare  actuală  în  anul 1890. Imaginea îl prezintă pe împărat, purtând o uniformă de paradă într-o arhitectură cu coloane, cu insignele coroanei prusace lângă el. În mâna dreaptă, Wilhelm al II-lea ține bastonul Brandenburg, iar în cea stângă – sabia; poziția picioarelor corespunde poziției statale, care este  relevată de faldurile hainei cu  Ordinul  Vulturul Negru. Gestul învechit devine însă o replică, amplasamentul –  un decor și întregul act pictural –  o banalitate, prea placativă și aproape de operetă. Cuvântul placativă  nu există în română, nu e clar ce  vrea să spună! Precizați!