1.2 Pictura istorică sau pictura din istorie
Același lucru este valabil și pentru pictura istorică, despre care am vorbit deja. Prin definiție, picturile istorice sunt imagini care reprezintă trecutul. Cu toate acestea, mulți pictori au reflectat în ele și perioada contemporană. Termenul de „pictură istorică” este totuși justificat, întrucât prezentul nu este, de fapt, redat, aici, ca prezent, ci ca trecutul viitor. Pictorul este convins că evenimentul actual este semnificativ și va intra în istorie. El anticipează acest proces de istoricizare. Chiar dacă pictorul a fost martori ocular al unui eveniment, el/ea nu a pictat, evident, doar o simplă imagine a evenimentului, ci l-a interpretat și l-a amplificat așa cum a fost, din perspectiva prezentului propriu. Deși astfel de picturi au fost apreciate pentru „acuratețea lor fotografică”, ele nu reprezentau fotografii.
Exemplul 1:Așa arată, de pildă, un tablou de Anton von Werner, cel mai respectat și mai nfluent pictor german de istorie din ultima treime a secolului al XIX-lea.
Prințul moștenitor Frederick William la cadavrul generalului Abel Douay, 4.8.1870. Hechingen, Castelul Hohenzollern — În: wikipedia.org
Acest tabolu poartă un titlu amplu „Prințul moștenitor Frederick William la cadavrul generalului Abel Douay (Weissenburg, 4 august 1870)”, în care e descrisă o scenă din războiul franco-prusac din 1870/71. Faptul că locul și data sunt incluse în titlul imaginii ne sugerează că e vorba de o autenticitate extremă. Cu toate acestea, însuși pictorul nu a fost martor ocular, iar tabloul a fost pictat după ce s-au scurs douăzeci de ani de la eveniment. Von Werner a efectuat cercetări precise, în baza informațiilor obținute de la cei prezenți la momentul respectiv. Familia generalului decedat i-a oferit chiar și un portret al acestuia. Cu tot realismului detaliilor, compoziția tabloului este artistică. Prințul moștenitor, Frederick William, domină scena, iar membrii anturajului său păstrează o distanță corespunzătoare. Fiind un câștigător ce se comportă, totodată, ca un cavaler medieval, el aduce un ultim omagiu inamicului, care a decedat in luptă. Astfel, Von Werner stilizează situația, relifând istoria dinastică prusacă, chiar și în ceea ce privește „aureola” de deasupra capului prințului moștenitor.
Exemplul 2:
Timbru URSS, 1954: „Lenin proclamă puterea sovietică” (original 1947, cu Stalin). – https://goo.by/C0bKx
Timbru URSS, 1987 „Lenin proclamă puterea sovietică» (versiunea „corectată» din 1962, fără Stalin). Timbru poștal al URSS cu ocazia celei de-a 70-a aniversări a Revoluției din Octombrie. V. Serov, „Lenin proclamă puterea sovietică» — În: wikipedia.org
Vladimir Serov a pictat mai multe tablouri cu titlul „Lenin proclamă puterea sovietică”. Prima versiune, pentru care Serov a obținut Premiul Stalin în 1948, datează din 1947, a doua – din 1954 și a treia – din 1962. Versiunile 1 și 3, în mare parte, corespund. Ambele îl prezintă pe Lenin cum apare în fața unei adunări revoluționare. Figura supradimensionată a lui Lenin pare să plutească deasupra mulțimii. Gestul mâinii sale are rolul de a-i liniști pe oameni și de a-i face să asculte; în același timp, pare a fi un gest de proclamare. În prima versiune, în spatele lui Lenin sunt prezentate trei figuri istorice: Stalin, Sverdlov și Dzerjinski, mai târziu – șeful poliției secrete, Cheka, apoi GPU. Desigur, cei trei nu au jucat un rol atât de important. În conformitate cu doctrina oficială, Serov l-a înfățișat pe Stalin ca fiind consilierul și confidentul lui Lenin, prin urmare, succesorul și moștenitorul său înnăscut.
Alegerea celorlalte două persoane a creat o situație inoportună, mai degrabă jenantă. Aproape toți funcționarii de frunte din acea vreme au căzut în dizgrație, au fost condamnați, memoria lor fusese ștearsă. Sverdlov și Dzerjinski, amândoi au murit relativ devreme (1919 și 1926). Aceștia, lipsiți de povara condamnarii, puteau fi reprezentați. După destalinizarea care a început în 1956, evidențierea lui Stalin nu mai era adecvată. Cele trei figuri notabile din spatele lui Lenin au fost înlocuite, în versiunea din 1962, cu trei revoluționari anonimi. În plus, Serov profită de ocazie, pentru a scoate în relif și unele persoane obișnuite, ele fiind mai mult ca tipuri. Încă din 1955, Serov a realizat un tablou care redă scena dintr-un unghi complet diferit, mai puțin dramatizant. În acest tablou, Dzerjinski mai poate fi văzut, dar Stalin , care a murit în 1953, a fost deja șters. Astfel, în fiecare caz, Serov și-a adaptat pictura la lectura oficială a istoriei. Ceea ce au în comun toate cele trei picturi este stilizarea momentului istoric în sine. În alocuțiunea sa, rostită la deschiderea congresului, Lenin a spus că puterea ar trebui transferată sovietelor. Instituirea sistemului sovietic însă era departe de a fi completă. În acest caz, bunăoară, caracteristic imaginii respective, un proces istoric complex este condensat momentan într-o singură scenă, fiind ulterior încărcată de semnificație istorică. De altfel, ambele imagini au avut un impact enorm; au fost reproduse, de multe ori, chiar și pe timbre – modalitate deosebit de actuală de a populariza o „imagine a istoriei”.
Toate imaginile prezentate și comentate sunt potrivite pentru o abordare exemplară a genului, ce deschide, în același timp, viziuni generale asupra genului- sursă al imaginii (perspectivă, intenție, interpretare, efect).